Gândindu-mă la ce să spun cu acest onorant prilej, mi-am amintit de un fragment din romanul „Zorba Grecul” a lui Nikos Kazantzakis, în care autorul vorbea despre relaţia dintre Creta sa natală şi cretani, ca despre legătura părinte-copil, ca despre relaţia dintre matcă şi râu. Spunea scriitorul: „Nu ştiu cât îşi iubeşte Creta copiii, dar ştiu că şi-i mustră. Iar fiii se întorc necondiţionat şi mereu acolo. Pentru că sunt legaţi cu dragoste de acel loc”. De ce se întorceau mereu cretanii acasă? Poate pentru că acolo îşi regăseau seva şi matca adevăratei credinţe, energia vitală, dragostea primordială şi ocrotitoare şi, mai ales, resursele de-a ţine mereu drumul drept.
Am ţinut să încep aşa pentru că, aici, tot despre dragoste părintească şi creştinească e vorba, tot despre acea puternică legătură dintre păstor şi turmă. Cred că acest fel de-a fi: şi blând, şi cald, şi protector şi înţelegător - dar şi aspru şi părinteşte-mustrător atunci când trebuie – ţine de acea dragoste paternă greu de definit şi de cuantificat, pe care o căutăm mereu fiecare din noi. Pentru că a iubi creştineşte înseamnă a ocroti, a te sacrifica, a te îngriji ca acel om, acea casă, acel copac să crească şi să se înalţe drept.
Când spui Justinian Chira, spui Maramureş, spui Rohia, spui acasă. Te gândeşti la acea fericită îngemănare între credinţă, modestie, elocinţă, sinceritate, francheţe şi bunătate; foarte multă bunătate. Înalt Prea Sfinţia Sa Iustinian Chira cuprinde în sufletul său însăşi casa, matca adevărată a iubirii creştine, spre care caută şi se îndreaptă atât de multă lume. Mă întrebam, de asemenea, cum aş putea defini copleşitoarea personalitate a Înalt Prea Sfinţiei Sale Justinian. Şi-aş spune doar aşa: dacă privirea unui om ar fi în stare să mute munţii, atunci cu siguranţă privirea Înalt Prea Sfinţiei Sale – adâncă, aprigă blândă şi hotărâtă, deopotrivă – ar putea face asta. Înalt Prea Sfinţia Sa a ştiut să ţină aprinsă flacăra credinţei în vremuri grele şi a ştiut să ardă odată cu ea. A zidit biserici şi mănăstiri, dar mai ales a zidit suflete. Curajul cu care a apărat dreapta credinţă i-a uimit pe comunişti. „Dacă aş putea aş lua tot poporul român în braţe, toată ţara, tot pământul şi le-aş duce cu mine în libertate” – spunea fără teamă, într-o perioadă în care o asemenea declaraţie te putea arunca în temniţă. Însă puterile sale nevăzute, date de Dumnezeu, l-au făcut să fie salvat de arestare, în mod miraculos.
Am auzit de atâtea ori spunându-se că oamenii îl iubesc tocmai pentru că spune lucrurilor pe nume. Da, oamenii îl iubesc pentru că este o minte ageră şi o privire pătrunzătoare de care nu te poţi ascunde, pentru că este un om în faţa căruia nu poţi disimula. Te percepe, te cunoaşte, te defineşte, te mustră dacă trebuie şi, mai ales, îţi arată drumul spre îndreptare, spre credinţă. Este un suflet care primeşte în casa sa – cu egală blândeţe şi eleganţă – pe oricine. Un ardelean neaoş cu un extraordinar patriotism, care nu cunoaşte nici ostentaţia, nici spectaculosul, nici echivocul. Un autodidact pentru care, o viaţă, cuvintele de ordine au fost munca şi rugăciunea.
Pentru el, oamenii nu sunt nici buni, nici răi, sunt aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Recunoaşte că unii sunt sfinţi, alţi neputincioşi, dar asemeni lui Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Cine n-a avut privilegiul de a-l întâlni, de a-l asculta şi de a se bucura de cuvântul lui de învăţătură este – cu siguranţă - mai sărac sufleteşte.
Repere biografice
Vede lumina zilei la 28 mai 1921 – în satul Plopiş, într-o familie de ţărani evlavioşi. Primeşte numele de botez Ioan. Între 1928 şi 1934 urmează cursurile şcolii primare în satul natal, iar între 1934 şi 1941 este reţinut acasă de părinţi pentru sprijin în gospodărie. Urmează apoi, timp de doi ani, cursurile Liceului ortodox de băieţi „Simion Ştefan” – din Cluj-Napoca.
La 12 martie 1941 merge la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, ca frate de mănăstire. În 1942 este tuns în monahism sub numele de Justinian. La 15 august 1942 a fost hirotonit diacon. În 1943 devine preot la Mănăstirea Rohia. La 23 de ani, este numit stareţ al Mănăstirii Rohia. Avea să conducă acest sfânt locaş aproape 30 de ani. Revigorează viaţa monahală după regulile stabilite de întemeietorii monahismului ortodox. Statorniceşte ca temelie a vieţii şi trăirii duhovniceşti setul de reguli vasiliene ale monahismului: munca, rugăciunea şi studiul. Instituie reguli de viaţă mănăstirească, astfel că, după 1944, la Rohia s-a format o obşte nouă, cu tineri din satele din jurul mănăstirii, vrednici, statornici şi legaţi de mănăstire şi de poporul de aici. Se ocupă îndeaproape de îmbogăţirea cu peste 40.000 de volume a bibliotecii mănăstirii. Îşi completează studiile la Seminarul Teologic din Cluj Napoca şi la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu.
Pentru meritele sale, Prea Sfinţia Sa Teofil al Clujului şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-au conferit, în 1967, rangul de arhimandrit. În 1973 este ridicat la rangul de arhiereu, fiind ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. În 1978 personalitatea sa a fost făcută cunoscută pentru prima oară Occidentului, fiind personajul central al unui film documentar despre trăirea ortodoxă în plin regim comunist. În 11 noiembrie 1990 este instalat ca episcop la Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului.
A depus strădanii pentru înfiinţarea unui Seminar Teologic la Baia Mare şi pentru înfiinţarea Secţiei de Teologie Ortodoxă în cadrul Universităţii de Nord din Baia Mare. A desfăşurat o bogată activitate misionar-pastorală şi culturală. Dintre cărţile care au văzut lumina tiparului sub semnătura sa se pot aminti: „Darurile Bisericii” – 1983, „Viaţa Maicii Domnului” – 1986. A editat „Îndrumătorul bisericesc” din Cluj-Napoca şi foaia eparhială „Graiul Bisericii Noastre” în Baia Mare. De-a lungul vremii, Înalt Prea Sfinţia Sa Justinian a scris cuvinte de învăţătură în diferite publicaţii bisericeşti şi laice: „Viaţa Ilustrată”, „Renaşterea”, „Tribuna Ardealului”, „Telegraful Român”, „Mitropolia Ardealului, „Mitropolia Banatului”, „Îndrumătorul bisericesc” din Sibiu, „Îndrumătorul pastoral” din Alba Iulia. Ţine un jurnal permanent cu însemnări, cugetări şi evenimente din viaţa Bisericii, care a depăşit 130 de volume în manuscris.
La 13 decembrie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române decid să-i acorde titlul de Arhiepiscop onorific al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. În 7 iulie 2011 – cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, Preşedinţia României îi conferă „Steaua României în grad de cavaler”.
Acum a ajuns la venerabila vârstă de 93 de ani. De mai bine de 70 de ani este călugăr. De aproape 40 de ani este episcop. Ce poţi să-i oferi unui om care a făcut un scop în viaţă din a oferi şi a ierta? Pentru un asemenea om valorile nu ţin de material, nu ţin nici de onoruri, ci doar de suflet, de spirit, de iubire, de credinţă.
De aceea, Înalt Prea Sfinţia Voastră, luaţi gestul nostru ca pe un semn de iubire! Consiliul Judeţean Maramureş vă oferă, acum la împlinirea vârstei de 93 de ani, titlul de Cetăţean de Onoare al Judeţului Maramureş.
12.06.2014 Zamfir Ciceu
Baia Mare Președintele Consiliului Județean Maramureș
